Până nu se șterg amintirile, de Toshikazu Kawaguchi

După romanele Până nu se răcește cafeaua și Povești din cafenea, avem a treia carte ce continuă seria călătoriilor în timp. Ne sunt reamintite legenda cafenelei în care te poți întoarce în trecut și regulile stricte ce stau la baza călătoriilor. Acțiunea însă se mută într-o altă cafenea specială, Donna Donna din Hakodate și aparține aceleiași familii ce deține puterea de a le oferi clienților această posibilitate, doar la o ceașcă de cafea, pentru că așa e regula:

Nimeni nu se poate întoarce în timp dacă în ceașcă i s-ar turna o ciocolată fierbinte sau un ceai. Nici măcar Kazu nu știe de ce trebuie să umple ceștile clienților doar cu cafea.

Regăsim cu plăcere printre personaje pe patronul celeilalte cafenele și pe chelnerița Kazu, mereu amabili cu toți cei care le trec pragul. Din nou regulile întoarcerii în timp sunt repetate obsesiv pe parcursul lecturii și un scaun special există și în această cafenea. Alte personaje cu poveștile lor emoționante trec prin același decor, sentimentul că vedem o piesă de teatru fiind prezent și în acest roman. Aceste personaje doresc să-i revadă pe cei dragi dispăruți, în general pentru a obține o împăcare cu aceștia și cu sine. Emoția revederii este mereu foarte puternică, pe de o parte fiindcă dorul este prea mare, iar pe de altă parte pentru că orice ar face, prezentul va rămâne neschimbat.

Finalul este puțin grăbit și trist, dar ultimul paragraf vine să încheie romanul într-o notă pozitivă: Nu trebuie să lăsăm ca moartea cuiva drag să ne facă nefericiți. Fiindcă nu există om nemuritor. Dacă moartea cuiva drag e cauza nefericirii noastre, e ca și cum toți oamenii se nasc ca să fie nefericiți. Dar nu e așa. Oamenii se nasc pentru a fi fericiți.