Istoria apelor, de Maja Lunde
Întoarsă la 70 de ani în satul natal, Signe este cuprinsă de amintiri din copilărie și tinerețe, legate de relația cu părinții și cu prietenul ei, Magnus. Acțiunea este plasată în 2017 într-un sat din Norvegia, cu împrejurimi de o frumusețe deosebită, în care flora și fauna, lacurile, cascadele, ghețarul sunt elemente specifice, definitorii pentru acea zonă. Totul a fost frumos acolo până când mâna omului, tehnologia, dezvoltarea au rupt vraja. A apărut în zonă o centrală electrică, un monument al morții râului și al cascadei. Apele au dispărut iar ghețarul, care odinioară fusese al nostru, este și el exploatat și se tot micșorează. După atât de mulți ani, legătura lui Signe cu locurile natale a rămas la fel de puternică. Apele și ghețarul i-au marcat întreaga existență: Toată viața este apă, toată viața a fost apă, pretutindeni unde m-am dus a existat apă. Signe navighează peste mări și, în același timp, prin amintiri, multe dintre ele dureroase. Prin mintea ei trec neîncetat tot felul de gânduri, controverse, îndoieli, presupuneri.
24 de ani mai târziu, Europa se confruntă cu o secetă cumplită. În Franța anului 2041, David și fiica sa, Lou, fug din orașul natal cuprins de incendiu. Vor sta într-o tabără de refugiați, unde viața devine tot mai grea; hrana, apa și medicamentele sunt tot mai puține, lipsurile ducând la tensiuni între oameni. Cea mai acută lipsă rămâne apa, creând un contrast puternic cu primul plan temporar. Dacă în trecut apa se găsea din belșug în natură, în prezent, odată cu exploatarea ei prin metode industriale ce au dus la încălzire globală, este tot mai puțină, satisfăcând cu greu nevoile umane. Legătura lui David și Lou cu trecutul este barca lui Signe. Finalul romanului este unul deschis, barca este pregătită de navigare, în speranța că ploile vor veni și apele își vor recâștiga drepturile pierdute.
