Tiparul cu litere mobile
Tiparul trece adesea drept cea mai mare invenție a omenirii. Dacă descalificăm de pe podium agricultura, care literalmente ne hrănește trupurile, rămânem într-adevăr cu hrana pentru minte și suflet, iar în acest sector fără îndoială că tiparul s-a dovedit cea mai îndestulătoare invenție.
Setea de lectură, nu foarte mare în vechime, era potolită până la invenția tiparului de mâna scribului din templu, iar mai apoi, de cea a copistului din mănăstire. Copierea manuscriselor era un proces greoi și îndelungat, redactarea unui manuscris frumos ornat putând dura și mai mult de un an. Acest sistem de producție a cărții era, se pare, arhisuficient pentru nevoile de lectură ale omului pre-modern, cunoscător al literelor doar dacă era cleric sau funcționar (iar în vremurile Evului Mediu cei doi erau adesea una și aceeași persoană). Însă odată cu dezvoltarea vieții urbane (mai ales în secolele XIII-XV), apariția universităților și emergența burgheziei, cartea manuscrisă începe să nu mai poată satisface foamea tot mai acută pentru lectură pe care începe să o resimtă societatea.
În acest context, au început să fie căutate soluții la penuria de carte, mai întâi prin instituirea unei specializări tot mai riguroase a muncii de editare (ateliere diferite pentru caligrafie, miniatură, legătorie), apoi prin așa numitul sistem pecia, prin care universitățile ofereau studenților pentru copiere exemplare verificate ale operelor din colecțiile lor, însă nu în întregime, ci pe secțiuni, astfel încât același titlu ajungea să fie copiat în mai multe ateliere simultan.
Nici aceste practici nu s-au dovedit suficiente în cele din urmă, așa că în primele decenii ale secolului al XV-lea au început să fie căutate soluții tehnologice la problema reproducerii manuale, greoaie a textului scris. Johannes Gutenberg este creditat adesea cu inventarea tiparului, însă în epocă sunt cunoscute și alte tentative de a mecaniza arta scrisului. De pildă, un anume Procopius Waldvogel din Praga, încheie niște aranjamente cu cetățenii din Avignon, între 1444 și 1446, prin care se angajează să-i învețe pe aceștia arta ‘scrierii artificiale’ (ars artificialiter scribendi). Apoi, dacă e să fim scrupuloși, tiparul cu litere mobile fusese deja inventat în China, cu câteva secole înainte ca Gutenberg să producă faimoasa sa Biblie de la Mainz (în 1454 sau 1455), dar numărul mare de caractere ale scrierii ideografice chinezești a făcut ca invenția să fie realmente nepractică pentru producția de carte. Că a fost sau nu adevăratul inventator al tiparului, lui Gutenberg îi revine totuși meritul de a fi fost primul care a organizat și condus prima antrepriză tipografică din Europa, un model replicat apoi pe tot continentul de numeroși alți meșteri tipografi.
Cum se tipărea?
Pentru noi, astăzi, este greu de realizat cât de mult a revoluționat tiparul producția de carte. Dezobișnuiți complet de la a mai scrie de mână pe de-o parte, dar acomodați total cu tastatul semnelor pe telefoanele și laptopurile noastre, ne imaginăm, poate, că primele tiparnițe nu erau decât un soi de imprimante mai mari și mai primitive, acționate nu de electricitate, ci de forța umană.
Presa tipografică este citată adesea ca inovația principală a lui Gutenberg, însă din punct de vedere tehnic, aceasta nu e cu mult diferită de presele contemporane, folosite la stoarcerea strugurilor, de pildă. Adevărata inovație au fost literele mobile din metal, iar aceasta nu putea veni decât din partea unui meșter aurar și bijutier, cum și era de altfel Johannes Gutenberg.
Până ca hârtia să ajungă sub presă, literele care compuneau textul de pe pagină trebuiau întâi create și turnate. Un meșter priceput la prelucrarea metalelor, de preferință bijutier sau ștanțator, confecționa un poanson cu fiecare semn tipografic (litere, cifre, punctuație, etc.) în relief. Acest poanson, aplicat pe un metal moale crea o matriță în negativ a semnelor, iar prin turnarea unui aliaj de plumb, antimoniu și staniu în matrița astfel creată, se realizau literele individuale. Setul de caractere obținut în această manieră poartă în engleză numele de font – cuvânt pe care îl întrebuințăm și noi astăzi pentru forma literei tastată la calculator – și care vine din latinescul fondere, care înseamnă a turna, care în română a dat mai puțin utilizatul astăzi fonderie, anume turnătorie, topitorie.
Caracterele astfel obținute ajungeau în casă, o cutie dreptunghiulară cu 143 de despărțituri[1] pentru litere, semne de punctuație, ligaturi. În casa de jos, cea mai apropiată de lucrător se puneau literele minuscule, în cea de sus, mai puțin accesibilă (dar și mai puțin întrebuințată) se puneau literele mari sau capitale. Astăzi, în limba engleză, sintagmele upper case și lower case folosite la redactarea cu caractere majuscule și minuscule fac referire distantă la această amplasare a literelor.
Textul care ajungea în cele din urmă pe pagină se culegea într-un culegar. “A culege, – ne spune George Ionescu la 1906 în Călăuza tipografului – va să zică a adunà literele în culegar una câte una, formând cuvinte, rânduri, pagini.” Ceea ce ieșea în urma operațiunii era o parte din textul final, așezat nu în direcția normală de citire, ci în oglindă. Dacă era corect, textul ajungea în formă, peste care se așeza hârtia umezită în prealabil și se acționa presa pentru a realiza imprimarea.
Încheiere
Aceasta a fost maniera în au fost tipărite cărțile (și mai apoi ziarele) pentru următorii 300 de ani de la invenția lui Gutenberg. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, nici tehnologia producerii hârtiei și nici cea a tiparului nu a suferit îmbunătățiri semnificative. Dacă ne uităm la cifre, pare că nici nu a fost nevoie. Lucien Febvre și Henri-Jean Martin estimează că între 1450 și 1500 au fost tipărite 20 de milioane de cărți. Probabil cu mult mai multe decât produseseră europenii înainte de anul 1450, în cei 1000 de ani de la adoptarea codex-ului (cartea în forma pe care o cunoaștem și noi astăzi). Setea de lectură, până la sosirea culegerii digitale a textului, a fost potolită așadar cu plumb, antimoniu și staniu, cu litere mobile așezate în case cu zeci de compartimente și cu rânduri atent adunate în culegare.
Bibliografie
Febvre, Lucien, L’apparition du livre. – Paris : Albin Michel, 1971 . – 541 p . – (L’évolution de l’humanité ; 30)
Ionescu, George, Călăuza tipografului cu un rezumat din istoricul tipografiei dela invenţiune şi până în zilele noastre. – Bucureşti : Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906 . – 424 p., [12] f. pl : il., facs (disponibil online)
[1]Cel puțin în România, căci diferențele de limbă impuneau configurații diferite în alte țări.
